Cum scap de depresie?

Buna, ma numesc Denisa. Am 16 ani si sunt clasa a 10a. De ceva vreme.. mai bine zis de cativa ani, sufar de depresie. Parintii mei au divortat pe cand eram in clasa a III-IVa si de atunci locuiesc cu bunicii. Mama e plecata in strainatate, iar tata e in tara. Amandoi s-au recasatorit. Bunica, la fel, dupa moartea bunicului meu s-a recasatorit, iar noi ne-am mutat alaturi de bunicul vitreg intr-un alt oras, foarte aproape de cel unde locuisem inainte. Cu chiu cu vai, am inceput sa ma acomodez. A inceput sa imi placa aici. Acum nu foarte mult timp am inceput sa constat faptul ca nu stiu cum sa fiu o persoana sociabila. De cand ma stiu, am fost o persoana inchisa in mine. Nu stiu cum sa imi fac prieteni, cum si ce sa vorbesc cu cei din jurul meu si sunt timida. Acum doi ani, aproape trei, am cunoscut un baiat mai mic cu doi ani decat mine(14 ani). Am inceput sa iesim impreuna. Ceea ce vreau sa spun, e ca la inceputul relatiei eram inchisa in mine, imi era teama sa vorbesc cu el deschis. Insa dupa saptamani intregi, el a reusit sa faca acel zid pe care l-am cladit sa se darame. Am devenit putin, dar PUTIN, mai deschisa. Ideea e ca dupa ceva vreme, dupa toate astea, s-au intamplat multe lucruri care au dus la despartirea noastra. Au trecut deja aproape doi ani, iar eu ma simt total pierduta fara acea persoana. Tin sa precizez ca inca de cand m-am mutat in orasul acesta(Brad) nu m-am inteles deloc bine cu bunica mea. De la un timp am inceput sa nu ma mai inteleg bine nici cu mama. Din cauza situatiei de la scoala, (un transfer ce nu se poate face) am ajuns sa ne aruncam cuvinte grele una alteia. Ideea e ca ea ma invinuieste pentru ceva ce nu am facut, iar mie nu mi se pare corect. Toti ma judeca fara sa ma cunoasca. La scoala, situatie e la fel. Nu am reusit sa ma acomodez cu noii colegi, mai ales ca unii nu imi dau pace deloc. In tot acest timp, eu si baiatul despre care am spus mai sus, am continuat sa vorbim ca cei mai buni prieteni. E singura persoana in care mai pot avea incredere. si faptul ca pot vorbi cu el imi face bine, dar totodata ma si raneste. Problema e ca acum ma simt cu totul pierduta, abandonata. Nu sunt sociabila, nu sunt draguta, nu sunt asa cum mi-as dori sa fiu si nu stiu ce sa fac. Tot timpul imi fac in minte scene despre cum ar fi daca as muri pur si simplu. Si stiu ca asta nu e bine. Ce as putea sa mai fac? Acum si el s-a schimbat. Pastreaza o oarecare distanta fata de mine si presupun ca si de ceilalti. Tot ce pot sa inteleg e ca e ranit si nu are de gand sa lase pe nimeni sa-i aline durerea. Poate ca va pare ca fac pe victima, dar nu asta e scopul. Vreau doar sa gasesc o cale prin care sa ma pot schimba. Nu stiu cum si ce ar trebui sa fac. Cu cine ar trebui sa vorbesc. Comunicarea nu e o solutie cand vine vorba de mama si bunica mea. Nu sunt acele persoane care sa inteleaga "problemele de adolescent", iar asta afirma si matusa si tatal meu. Ceva pareri? un sfat? mi-ar fi de mare ajutor. Multumesc anticipat!