POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boala contagioasa, mai ales la copii, caracterizata prin aparitia unor pete rosii pe piele; rujeola; (Mold.) cori. Asta a trait. A biruit si sugaricea de covrig mestecat in gura, si macul, si pojarul, si varsatul. SADOVEANU, M. C. 8. 2. (Invechit si regional) Incendiu. Apoi incepu sa viseze ca a luat foc casa si pojarul il orbeste cu. lumina flacarilor. DUMITRIU, B. F. 47. Dupa atitea rasboaie si maceluri, si pojaruri si risipa, toti sintem la pamint. SADOVEANU, P. M. 152. Pojarul de la 20 iulie prefacuse in cenusa mai mult de jumatate a orasului Iasi. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Foc. Se simtea foarte bine in preajma unui pojar cladit din trunchiuri intregi. SADOVEANU, F. J. 740. ◊ Expr. A da pojar = a da (sau a pune) foc. A dat pojar finului si finatelor, a ascuns prin gropi griul si orzul, si dusmanul a gasit tot pustiu in drumul sau. NEGRUZZI, S. I 170. ♦ F i g. Lumina rosiatica a zorilor sau a amurgului. Si cum crestea pojarul rasaritului, crestea si-n mine un tremur mare. SADOVEANU, M. 198. Creste-n asfintit pojarul. Dealurile stau s-adoarma. TOPIRCEANU, M. 17. 3. Caldura mare, arsita. S-a milostivit insa pronia de noi… si ne-a trimis asta-seara o ploaie zdravana sa stinga pojarul. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ F i g. inflacarare, ardoare. Copii! aduceti un ulcior De apa de sub stinca, Sa sting pojarul meu de dor Si jalea mea adinca. ALECSANDRI, P. A. 205.

pojár (pojáruri), s. n. – 1. (Inv.) Incendiu, foc. – 2. Rujeola. – 3. In poezie, inflacarare, ardoare, patos. – Megl. pujar. Sl. požarŭ (Miklosich, Lexicon, 683; Cihac, II, 156; Conev 42), cf. bg., slov., pol. požar si jar. – Der. pojarnic, s. m. (inv., pompier), din rus. požarnyj; pojernicie, s. f. (cazarma de pompieri); pojarnita, s. f. (alambic; Olt., jaratic; sunatoare, Hypericum perforatum); pojeri (var. pojari), vb. (inv., a aprinde).